Cățărare pe "rimayele" și "seracurile" de pe Valea Urzicii

Data: 29 mai 2013
Participanti: Baza, Laura
Traseu: Valea Urzicii direct pe fir, in conditii de sfarsit de primavara/inceputul verii

Pe 29 mai am gasit valea in conditii mai faine decat puteam sa sper, dar adevarul e ca, in situatii de genul asta, trebuie maxima grija pe orice vale... Sunt spatii foarte adanci intre zapada si stanca, mai ales ca eu stiu cum arata zona vara (vezi aici). In plus, daca rupi vreun bloc mai mare de zapada si cade pe tine ... s-a cam terminat povestea.

Mai jos, iata toata povestea turei prin ochii Laurei:


Alegerea traseului

E marti. Ma uit la prognoza meteo si constientizez brusc ca maine e ultima zi cu vreme buna pentru ceva timp de acum incolo. Auoleu, atata timp fara o vale, o muchie … ceva?

Il abordez pe Baza cu o idee creata de explorare pentru ca il stiu dornic de explorare si de idei interesante. Ii place ideea mea, dar ea implica ceva catarare de vara cu fierataniile in spate si nici nu e garantat ca ne cataram prea mult. Iar eu vreau sa ma caaataaar! Nu mai bine facem noi ceva doar de vara sau doar de iarna? Ba da.

As prefera “de iarna” caci am redescoperit placerea catararii cu coltari si pioleti pe Albisoara Gemenelor, am fost incantata de hornul de la intrarea pe Albisoara Hornurilor, iar catararea-descatararea din Strunga Coltilor pe Creasta Coltului Galbenele m-a uns la suflet. E pacat sa las zapada sa se duca fara sa ma mai bucur de ea inca o data. Si in plus: am uitat sa imi tai unghiile :p

Pozele pe care le-am facut pe 17 mai in drum spre Bucsoiu arata ca vaile din nordul Morarului inca mai au fir de zapada destul de compact, cu doar 2-3 rupturi fiecare. Drept urmare Baza propune nordul Costilei. Hmmm, parca e ceva in neregula aici caci Costila != Morar, nu-i asa? :))

Cand zice nordul Costilei inteleg unde bate si sunt perfect de acord. Si eu imi doresc foarte mult sa ajung pe acea vale despre care Mircea Ordean spune ca este una dintre cele mai frumoase din Bucegi – Valea Urzicii. Iar pe zapada ar fi cea mai buna sansa pentru mine de a ajunge acolo pentru ca varianta de vara pe fir e destul de solicitanta si de fioroasa asa cum rezulta si din descrierea din linkul de mai sus. De fapt, uitandu-ma la tura lor de vara integral pe fir pana pe BMC si evaluand experientele personale pe alte vai, votez Valea Urzicii pentru titlul de “cea mai grea vale din Bucegi” – vorbind strict despre vai, nu despre valcele sau hornuri. Protesteaza cineva?


Rimaye, seracuri, garduri, bulgari suspendati...

Pe Valea Tapului nu mai e zapada aproape deloc asa ca speranta mea in reusita unei ture de iarna se cam desumfla, dar, ajunsi la poarta Urzicii, speranta se revigoreaza brusc: 


O capra neagra ne pofteste inauntru, dar o intinde rapid.

De la distanta se vede prima ruptura in panta de zapada si deja ma imaginez catarandu-ma pe malul de zapada, dar, o data ajunsa fata in fata cu ea, observ dimensiunea abisului... rimayei. Imi pare oarecum imposibil, ma uit pe toate partile nedumerita si intreb “pe unde vrei sa urci?” ceea ce de fapt ascunde nelamurirea: “pe unde as putea sa urc EU?”. Poate ca Baza are ventuze, dar eu nu. Ei, daca el trece, eu pot sa urc pe prusice – asta e solutia mea la orice :)

Sub tavanul de zapada si sub actiunea picaturii chinezesti, Baza bate un piton, apoi din cateva miscari pe partea dreapta ajunge deasupra. Hmmm, deci se poate.


Scot piton pentru prima data in viata si pornesc si eu cu un piolet in zapada, cu celalalt pe treptele din dreapta – mai mixt de atat nu se poate. E incredibil cum tine zapada – e atat de tasata si de compacta!

In continuare, zapada cat vezi cu ochii. Ne legam in coarda de teama vreunei gauri ascunse in strat.

Panta de zapada se mai intrerupe din loc in loc, dar portiunile de stanca – bolovani nu pun probleme.

Ajungem intr-un loc cu mai multe posibilitati unde Baza alege optiunea cea mai “are you serious!?”: catarare pe un fel de bulgare care sta intr-un picior:


Eu m-am auto-asigurat la piolet si privesc fascinata: Baza se ridica pe bulgare inceeet si usooor ca un fulg. Bulgarele rezista. Baza infige pioletii in masa compacta de deasupra, face un pas si... si bulgarele rezista. Incredibil!

Acum, daca sunt asigurata de sus, bulgarele poate sa se si rupa... o fi si el obosit. Nu mai conteaza. Si descant eu bulgarele, il mangai cu coltarii de teama sa nu il macin si, deodata, ma trezesc vreo jumatate de metru mai jos. De fapt, mi-au alunecat coltarii caci... bulgarele rezista. O fi dat cu Taft.

Cu siguranta a fost cea mai ingusta portiune de zapada suspendata pe care am calcat vreodata, iar entuziasmul e la cote maxime. Oare ce ne mai rezerva valea? :D

...

Ajungem intr-un canion foarte ingust si foarte adanc. Daca intind mainile probabil ca ajung cu pioletii din perete in perete. In jos, nu pot sa-mi dau seama unde e talvegul, iar in fata noastra parca se inalta un serac, dar unul bine infipt in maruntaiele canionului:


Muchiuta de zapada e atat de ingusta incat simt nevoia sa ma sprijin de peretele drept. Cativa pasi mai in fata ma asigur la piolet. Cred ca e pentru prima data cand am incredere deplina in asigurarea la piolet – zapada este atat de compacta si de tare incat pioletul chiar nu are sanse sa iasa.

Din locul lui Baza mi se pare ca arat ca o pisica in echilibru pe gard :)


Valea incepe sa se mai deschida si gasim o branita cu iarba insorita pentru pranz.


O noua ruptura in stratul de zapada a lasat in calea noastra o surplomba de zapada. Oare cat de mult poate tine zapada? Sa nu exageram, totusi, si sa o iertam :) Ne cataram pe stanca din stanga.

Ajungem la o ruptura de doar un pas, dar cu o rimaye impresionanta alaturi pe care nici nu stiu cum sa o surprind mai bine:


Ce vedeti in poza urmatoare?


Panze de paianjen, buruieni, moloz - am primit tot felul de raspunsuri fara imaginatie si ma intreb: oare numai eu vad inimi pe toate vaile? Antecedent - Rapa Zapezii:



Telefonul

Ne apropiem de Braul Mare al Costilei. Urc hotarata si concentrata cu tractiune 4x4 cand, deodata, vad ceva argintiu alunecand agale pe sub mine: heeei, ala era telefonul meu! Dar cum e posibil? Probabil ca ultima data cand m-am uitat la ora nu am inchis bine fermoarul buzunarului. Offf... s-a dus. Sigur a cazut intr-o rimaye fara fund si poate abia la toamna va mai vedea lumina zilei.

Baza, cum aude, nici nu sta pe ganduri, din cativa pasi trece pe langa mine si tusti in rimaye! Apoi, din maruntaiele intunecate ale labirintului abisului (sa mai dramatizam un pic :D ) razbate o veste buna: telefonul poate fi recuperat. Ei, macar bateria si partea centrala; capacul – nu se vede – va ramane ofranda Vaii Urzicii.


Saritoarea mare peste BMC

Suntem la cativa pasi de Braul Mare al Costilei, dar nu mai recunosc locul pentru ca acea streasina care mi-a inspirat niste cadre interesante cu siluete contre-jour in toamna e acum infundata cu zapada.

Aici facem o scurta pauza pentru a evalua situatia si a decide soarta turei.

Baza: “Putem merge pe BMC spre est, putem merge pe BMC spre vest sau putem continua in sus.”

Eu: “Pai... hai in sus. Putem ajunge inapoi si in miez de noapte, si maine. Am program flexibil, remember? :D ”

Baza se inalta cativa pasi, apoi anunta un punct mai greu pe saritoare si pune atat un friend mare, cat si o bucla dupa niste pietre incastrate intre stanca si marele bolovan.


Cauta prize pe buza saritorii pe dreapta, dar, ca orice saritoare care se respecta, ea are buza spalata si iesirea e cea mai grea parte.

“Nu poti folosi pioletul ca sa agati ceva de pe deasupra pe dreapta?”

De fapt, cheia succesului a fost pioletul agatat de pietrele incastrate de pe stanga unde nu prea puteai ajunge doar cu mana goala. Atarnand de piolet si lasandu-ma pe spate am putut folosi mai bine si coltarii pe niste prize mai degraba imaginare. Un pic mai sus am gasit un loc unde pioletul s-a intepenit ca o mare nuca. Ma opresc cateva secunde ca sa admir fascinata marea descoperire, sa ma bucur de reusita momentului si sa ma minunez de ce solutii poti crea cu ajutorul pioletului. Tragandu-ma de piolet am reusit sa ies peste aceasta treapta.

Stau un pic sa imi trag sufletul pentru ca nici urmatoarea parte nu e prea usoara. Baza ma anunta ca nu sunt prize si ca nu se poate iesi decat printr-o combinatie de impins in pereti si tarare atarnand cu mainile de bolovanul de la buza saritorii. Cum? Dar bolovanul ala nu e intepenit in nici un fel, sta sub propria lui greutate. Nu am incredere in el. Caut altceva, ma tarasc un pic mai sus, dar ajung in punctul in care chiar nu am de ales si ma tin de bolovan, dar nu trag prea mult de el, ci intind piciorul si il imping in perete – deci nu are doar rol artistic pentru poza :))


Si altele...

Se aud voci de sus, poate de pe platou.

Eu: “E cineva deasupra noastra”

Baza: “Intotdeauna”

Eu: “Frumos :)”

Fereastra Urzicii sau fereastra “kiss” este frumos decorata cu doua capre negre:


Stomacul anunta ca e gol de ceva timp asa ca, atunci cand gasim o streasina mare cu vedere spre Acele Morarului, ne ocupam si de cina.

Urcand pe panta de zapada Baza zice ceva, iar eu prind doar franturi despre urme, schiat... Ce? S-a dat Bubulu cu skiurile si pe aici?! Nu, inca. De fapt, erau niste urme de copite alunecand in zig-zag de unde deducem ca si caprele negre schiaza cu echipamentul din dotare.

Tinem firul din stanga in mare parte pe zapada. Ajungem la un un fel de diedru spalat intre 2 bolovani de vreun metru si ceva. Pare ceva mic si simplu, dar nu gasesc o solutie evidenta. Prize pentru picioare nu sunt asa ca incerc un fel de bavareza cu coltarii pe o crapatura mica, dar coltarii aluneca ceea ce imi spune ca bavareza nu e tocmai recomandata cand ai coltarii in picioare. La naiba, de ce ma chinui atat pe o chestie asa marunta? M-o fi ajuns oboseala. Incerc din nou cu un sprait larg si reusesc.

Mai ajungem la o saritoare-cascada de vreo 3m. Ne-am uda cam mult daca am aborda-o asa ca o ocolim pe stanga cu ceva eforturi.


Incheiere

S-a acumulat oboseala si a mai scazut cheful de distractie, nu mai e nimic spectaculos, seara se apropie asa ca nu-mi mai arde de poze. Poate ca de fapt se cere niste zahar. Parca am intrat in modul auto: merg oricat e nevoie, calma ca sa nu fac greseli, cu atentia nealterata, dar fara nici un sentiment – nici de bine, nici de rau. Doar... auto.

Avem impresia ca suntem destul de sus si ca mai avem putin desi, deasupra noastra, stancile se vad destul de indepartate. Dar ajungem aproape la nivelul acelor Morarului, apoi parca suntem in dreptul Cabanei Omu si tot nu dam gata valea. Inselatoare mai e perspectiva asta!

Firul din stanga devine din ce in ce mai neplacut (friabil, inclinat, cu zapada proasta) asa ca Baza exploreaza o brana, care ulterior se dovedeste a fi Braul de Sus al Costilei, pentru ca stie ca firul din dreapta al Vaii Urzicii trebuie sa fie mai prietenos. Si asa este. Urcam confortabil pe zapada pana ajungem sub marginea platoului. Pozele lui Baza arata ca acum vreo luna aici era o cornisa de toata frumusetea, dar intre timp terenul s-a transformat intr-un fel de zid crenelat de cetate. Ne alegem una dintre iesirile printre “creneluri” si suntem pe platou.Ne rasfatam cu un moment de respiro pentru strans coarda, o imbucatura de baton, o gura de apa, un sms, dar scurt caci ne cam spulbera vantul.

Coboram pe Valea Priponului in cea mai mare parte pe zapada, din cand in cand pe pietre si pe iarba, astfel incat ajungem jos rapid si suntem luati prin surprindere de aparitia potecutei lantului furat (adica acea potecuta unde acum cativa ani se montase un lant pentru o portiune expusa, lantul fiind furat dupa un timp - saracii de ei, le-o fi trebuit pe acasa...).

Inca putin si ajungem pe traseul marcat de pe Valea Cerbului unde drumul pana la masina mi se pare, ca de obicei, interminabil.

Baza: “Iti dai seama ca e vara in toata regula si noi am facut o tura de iarna intr-un mare fel?”

Cat de tare ar fi ca aceasta sa devina tura traditionala de iarna? Sau... de vara? Ca nu e prea clar :))

Acest jurnal se completeaza cu aceste poze.

Jurnal realizat de Laura Bejenaru


Noua Zeelandă (II). Zona Grand Plateau: ghețari, oameni, peisaje

Data: 24-27 decembrie 2012 
Participanti: Dana, Baza
Locatie: Noua Zeelanda, Alpii Sudici, Mount Cook National Park, zona Grand Plateau.

Ziua 1 (24 decembrie): la cabana Plateau Hut

Asta e ziua de odihna dupa vf. Dixon. In cabana suntem noi, englezii si o echipa de coreeni mai retrasi. Aflam ca in perioada Craciunului ghizii din Noua Zeelanda au vacanta... Dar ce credeti ca fac ghizii in vacanta? Merg pe munte in echipa cu... alti ghizi, pentru propria lor placere. :)

Vremea e superba. Din cand in cand iesim pe afara sa facem poze si sa ne uitam dupa cei care sunt pe trasee...

Pe vf. Dixon (piramida din poza) - dar incercand de data aceasta creasta estica (muchia din dreapta) - sunt cele doua echipe care se oprisera in labirintul de crevase cu o zi inainte. In plus, mai este si o echipa de ghizi care merg pe acest traseu si care le-au aratat celorlalti drumul bun la urcare si, mai ales, ii vor ajuta cu amenajarea rapelurilor la retragere.


Toaleta refugiului - foarte solid construita, se inchide cu niste mari zavoare (la fel ca si cabana) si este golita cu elicopterul atunci cand se umple. In spate, cel mai inalt varf este Tasman... se vad cateva creste superbe spre acest varf, dar din pacate niciun traseu de pe acest versant nu este momentan practicabil. 


Mai jos, Mount Cook asa cum se vede de la refugiu. Ruta normala nu se vede in poza: se urmeaza ghetarul Lynda (cel care urca prin dreapta pozei) care practic ocoleste muntele, apoi se urca o zona de mixt, dupa care se parcurge creasta finala de zapada inghetata vizibila partial in poza.

Pe Mount Cook, dar pe un traseu mai dificil, incearca azi sa urce o alta echipa, un cuplu de ghizi. Pe ea o remarcasem noaptea precedenta, cand noi tocmai ne intorsesem de pe vf. Dixon iar ei se pregateau de plecare: clar trecuta de prima tinerete, foarte atletica, evident simpatica si cu simtul umorului (desi era pe jumate adormita atunci) si foarte foarte relaxata. Principala problema a ei la momentul respectiv era... lipsa unui desfacator de conserve. Faptul ca urma sa plece in scurt timp pe un traseu dificil spre Mt. Cook nu parea sa o emotioneze catusi de putin. Cine sunt ei? Ea - Lydia Bradey, prima femeie din lume care a urcat Everest-ul fara oxigen. El - Dean Staples, partenerul ei, care se pare ca pana in prezent a urcat Everest-ul de vreo opt ori.


Privind in jos de la refugiu: partea finala a ghetaruliui Tasman, ingropata sub morene imense.


Despre refugiu ar fi multe de zis. Conditiile sunt mai degraba similare cu cele dintr-o...vila personala :). Sunt 4 camere diferite de dormit cu priciuri dotate cu saltele. Nefiind foarte aglomerat, noi am avut practic camera noastra pe toata perioada sederii acolo. Afara sunt niste butoaie speciale in care se aduna apa, ca sa nu fie nevoie sa topesti zapada.

Refugiul este dotat si cu lumina electrica (prin panouri solare). Sistemul este gandit in asa fel incat sa nu se poata abuza de el: intrerupatoarele sunt cu temporizare (parca maxim posibil se poate seta un timp de o ora); cand expira timpul, se stinge automat lumina. In particular, in acest refugiu, sunt si cateva aragaze contectate la niste butelii de gaz (aflata in afara cladirii).

Bucataria se vede in poza de mai jos: este o camera separata, mare, cu mese si bancute, cu patru aragaze, dotata cu tacamuri, farfurii, castronele, cani, oale, tigai si orice altceva ai putea sa ai nevoie. Se gasesc acolo ulei pentru gatit, dar si detergent de spalat vase sau lavete pentru curatat mesele. In bucatarie exista si o cutie mare cu "mancarea refugiului": acolo se poate gasi sau lasa mancare.

Nu am prea apucat sa facem poze in refugiu, asa ca am luat o poza (cam neclara) si am chinuit-o putin. Rezultatul e mai jos...


Toate cabanele sunt dotate cu statie radio, iar in fiecare zi la ora 7 pm este o mica sedinta prin radio in care se comunica prognoza pe trei zile si se contacteaza fiecare cabana din parcul national pentru a tine evidenta persoanelor aflate pe munte.

Vremea se anunta a fi buna in prima parte a zilei urmatoare, urmand ca spre seara sa se intensifice vantul si sa vina un front de vreme rea. Conform acestor date, am avea timp suficient pentru Mount Cook. Ne facem rucsacurile si ne culcam, pregatiti sa plecam pe traseu noaptea urmatoare...


Ziua 2 (25 decembrie): pe munte, dar incotro?

Ne trezim la miezul noptii. Iesim afara sa vedem cum e.... Auzim cum vantul bate destul de tare sus pe creste, sunt vreo +5 C (cald, mult prea cald!), iar zapada evident nu a inghetat, te afunzi pana la glezna.

Situatia de afara ne pune serios pe ganduri. Fiind cald, riscul de caderi de seracuri este mai mare iar zapada nefiind inghetata, vom depunde mult mai mult efort in a urca pe ghetar si vom fi mai lenti in zonele periculoase. Iar vantul puternic s-ar putea sa faca imposibila partea finala a traseului oricum.  

In plus, stim ca se deterioreaza conditiile pe ghetarul Lynda de la o zi la alta. Lydia si Dean au avut putin emotii la coborare pentru ca in timpul zilei se prabusise un pod peste o crevasa (pe care il folosisera dimineata, la urcare). Nu numai asta, dar si ei, si englezii cu o zi inainte, au confirmat ca la coborare au gasit o parte din urmele de la urcare acoperite de avalanse.

Mancam in bucatarie in liniste, cantarind toate aspectele. Fix in fata mea, pe perete, este acest citat... :)


Coreenii se trezesc la scurt timp. Ei nu par deloc ingrijorati de conditii. Pleaca foarte hotarati spre Mount Cook. Noi pana la urma ne hotaram sa ne plimbam pe ghetar.... ne era clar ca sansele de a ajunge pe varf sunt mici in conditiile de fata, dar motivul de a nici macar nu incerca il reprezinta pericolele obiective care ni se par inacceptabile.

Eventual vom incerca sa urcam pe Anzac Peaks, niste stanculite care nu par deloc remarcabile avand in vedere toti muntii din jur. Despre traseul pe Anzac Peaks nu stim foarte multe - e doar stanca si are grad inferior traseului pe care l-am urcat pe Dixon.


Incepe sa se faca lumina cand ajungem la baza stancilor din Anzac Peaks. Nu e clar pe unde ar fi traseul... dar hotaram sa incercam o muchie ce pare destul de cazuta. Baza pleaca in sus si dupa cativa metri e complet contrariat de aceasta stanca - este absolut imposibil sa te asiguri in orice fel. Asigurari mobile nu intra nicaieri, anouri nu ai dupa ce sa pui, nimic, nimic, nimic! Foarte greu reuseste sa bata un piton si sa descatere inapoi pe ghetar. Eu nici macar nu am ajuns sa ating stanca...

Se pare ca tocmai facusem cunostinta cu roca "rea" din Noua Zeelanda: greywacke (am pus si link pentru geologii curiosi...). Cica mare parte din stanca de aici e asa - o recunosti de la distanta, dupa culoarea gri inchis si nu prea este considerata catarabila. Deci am facut bine ca am renuntat, dar am ramas cu frustrarea de a nu putea inainta deloc in siguranta pe un teren ce pare abordabil de la distanta. 

Desi e inca foarte devreme, incep deja sa se vada nori peste creste...


Noi ne mai plimbam un pic, ne bucuram de lumina rasaritului (nu ni se intampla prea des sa fim treji la orele astea...).


Apoi o luam incetisor inapoi spre refugiu savurand peisajul.


Locatia refugiului in aceasta mare de zapada se vede in poza de mai jos...


Din nou, piramida vf. Dixon. Facem cum facem, si numai asta iese in poze...


Crestele pe care le vedem formeaza Main Divide - creasta principala nord-sud a lantului muntos. In momentul cand norii care vin dinspre vest reusesc sa treaca de creasta principala, se stie ca se va strica vremea in foarte scurt timp.


Norii castiga teren...


Iar noi mai mult stam decat mergem. E prea frumos ca sa ne grabim undeva!


Zona de seracuri este Hochstetter Icefall. Se vede foarte spectaculos din elicopter. Pilotul ne-a povestit ca ar fi incercat unii odata sa urce pe acolo... iar o parte dintre ei inca sunt acolo.


Ne pozam cu crevasele mici...


...si admiram de la distanta seracurile.


Eh, ne mai si apropiem si de unele crevase mari.  :)


Deja nu se mai vad varfurile... in curand vom fi si noi in ceata.


Dar suntem deja inapoi, la refugiu. Cam asa arata multe refugii in zona - construite pe o structura metalica si montate pe cate o mica portiune stancoasa.


Englezii au coborat si ne-au lasat celor ramasi cateva bomboane pe masa din bucatarie - asa, surpriza de Craciun.

Restul zilei o petrecem in refugiu, cu Lydia si Dean. Acestia aveau o sticla de sampanie pe care o impart cu noi. Ei beau din pahare de sampanie cu picior, aduse de acasa (deh, luxul de a zbura cu elicopterul!), noi folosim canile de ceai. :)

Cu ei nu ai cum sa te plictisesti. Lydia are foarte multe povesti traznite. Dar cel mai fain e ca toate povestile lor despre munte sunt despre experiente si trairi personale, nu despre dificultatea concreta a traseului. Asa ca si povestile lor, si ale noastre se potriveau natural in aceeasi discutie... chit ca traseele despre care vorbea fiecare nu pot fi comparate. Povestindu-le de experienta noastra cu Anzac Peaks, ei s-au amuzat de frustrarea noastra iar reactia exacta a fost ceva de genul "Hehe, vedeti cum e? Exact asta am patit si noi ieri, cand nu am putut trece de o portiune de stanca din aceasta si a trebuit sa rapelam pe unde am urcat desi eram foarte aprope de varf". Ne-a placut sinceritatea lor si felul degajat de a vorbi de pataniile personale mai putin reusite, mai ales fiind vorba de niste ghizi. Tot ei ne-au zis ca exista in zona si varianta de stanca "buna", catarabila: este mai rara, dar o poti recunoaste dupa culoarea rosiatica.

Spre dupa-masa incepe sa ploua si tot muntele este in ceata. Seara deja ne facem cu totii griji ca nu mai apar coreenii... Dar cum nimeni nu ar putea face nimic pentru ei acum (noaptea, pe vreme rea), putem doar sa asteptam sa vina dimineata - speram ca au facut bivuac pe undeva si vor aparea atunci.  


Ziua 3 (26 decembrie): din nou in cabana, sperand la vreme buna

A doua zi de Craciun nu mai ploua, dar vremea e inchisa, mohorata.

Coreenii se vad de la prima ora coborand pe ghetarul Lynda. Se vede ca au reale probleme la traversarea crevasei de care stiam ca s-a deteriorat. La refugiu ne povestesc ca au petrecut noaptea intr-o crevasa, in partea superioara a ghetarului, pentru ca nu se mai puteau orienta sa coborare din cauza cetii. Stim ca aia este o zona periculoasa, asa ca suntem curiosi cat de in siguranta s-au adapostit. Raspunsul lor, in engleza pe care o stiau - "no good choice, but only one choice." Pe varf nu au reusit sa ajunga - era mult prea vant ca sa poata parcurge creasta finala de zapada.      

Lydia si Dean pleaca cu elicopterul... Noi mai ramanem. Poate putem sa incercam sa urcam maine... ? Teoretic prognoza e buna, se schimba vantul si cel putin o zi ar trebui sa fie vreme stabila si temperaturi mai scazute.



Toata ziua auzim si vedem caderi de pietre. In toti peretii din jur! Consecinta furtunii...

In cabana mai studiem una-alta: reviste, carti, etc... ce gasim si noi sa ne umplem timpul. Pana si cartile de joc sunt interesante :).



Ziua 4 (27 decembrie): "evacuarea"

Iarasi ne trezim in toiul noptii cu gandul sa plecam pe traseu. Iarasi iesim afara sa verificam conditiile si temperatura este pozitiva, iar zapada evident ca nu a inghetat. In plus, inca se aud incontinuu caderi de pietre din toate directiile... Nu are sens sa incercam. Muntele inca nu s-a stabilizat dupa furtuna din ziua precedenta. Asa ca mergem si ne culcam la loc. 

Dimineata luam micul dejun impreuna cu coreenii si decidem cu totii sa chemam elicopterul sa plecam azi. Contactam micutul aeroport prin statia radio si le zicem de intentia noastra... Jos e mare de nori si deci, nu e vizibilitate pentru elicopter. Ramane ca ne contacteaza ei cand se imbunatatesc conditiile de zbor. Daca se imbunatatesc... :)

In scurt timp ne anunta prin radio ca elicopterul va ajunge la refugiu sa ne ia in 15 minute. Toti suntem luati total prin surprindere, nimeni nu impachetase absolut nimic. Nici macar nu apucasem sa spalam vasele :)) Impachetatul evident ca nu s-a facut in modul clasic de a lua fiecare obiect in parte si a-l pune in rucsac. Tehnica folosita era mai mult ceva de genul: cu o mana se tine o punga, iar cu cealalta se tragea tot ce se afla pe raft pentru a pica in punga.

Reusim cu totii sa fim gata la timp - noi suntem foarte mandrii de chestia asta, fiind o performanta rara. :)) 


La aeroport platim zborurile cu elicopterul, apoi mergem la Visitor Center in Mount Cook Village sa platim cazarea la refugiu. Aici probabil ca ii facem sefului o impresie buna, ca decide sa ne faca reducere ca si cand am fi membri in New Zealand Alpine Club... desi ii spusesem foarte clar si sincer ca nu avem cum sa fim inscrisi in NZAC. O surpriza placuta si o economie serioasa pentru noi! :)



Noua Zeelandă (I). Vârful Dixon (3019 m) pe ruta South Ridge

Data: 22-24 decembrie 2012 
Participanti: Dana, Baza
Locatie: Noua Zeelanda, Alpii Sudici, Mount Cook National Park, zona Grand Plateau.
Traseu: vf. Dixon (3019 m) pe ruta South Ridge, coborare pe acelasi traseu

"O vacanta lunga (asa, de vreo luna) intr-o destinatie cat mai indepartata..." - asta e ideea de la care am pornit. Rezultatul? Am ajuns in Noua Zeelanda. :)

Zburam pe ruta Bucuresti - Londra - Sydney - Auckland. O calatorie de aproape 40 de ore din care numai zborul Londra-Sydney a avut ~23 de ore (o ora fiind escala in Singapore pentru realimentare). Auckland-ul ne-a facut impresia unui oras "gri" pe care l-am parasit repede, urmatoarea destinatie fiind Rotorua, principala zona termala de pe insula de nord. Aici, in timp ce incercam sa ne acomodam cu diferenta de fus orar, am vizitat cateva obiective interesante: Whakarewarewa living village (un sat maori construit peste o zona termala), Wai-o-Tapo Thermal Wonderland (o mica zona geotermala foarte frumoasa si foarte colorata), Waimangu Volcanic Valley (un sistem geotermal recent, tot relieful de aici fiind creat in urma unor eruptii de la sfarsitul secolului XIX). De asemenea, am vizitat si expozitia de cultura maori din muzeul din Rotorua, dar ne-am si relaxat facand baie in ape termale.

Urmatoarea destinatie: Christchurch - principalul oras de pe insula de sud. Aspectul orasului m-a socat. Cutremurul din februarie 2011 a transformat oraselul curat si cochet pe care il stiam in ceva absolut dezolant. Tot centrul orasului este complet inchis si seamana cu un fost camp de lupta, toate cladirile vechi si frumoase acum stau sa cada, viata din centrul orasului a disparut complet iar toate astea se reflecta si in atitudinea oamenilor... Oricum, noi nu aveam de gand sa stam prea mult nici pe aici: dupa ce ne-am cumparat butelii pentru primus si ne-am interesat de prognoza (care era buna pentru urmatoarele zile), am cumparat mancare pentru o saptamana si am plecat spre munte!


Ziua 1 (22 decembrie): Christchurch - Mt. Cook National Park, zona Grand Plateau, refugiul Plateau Hut

In privinta ajunsului efectiv pe munte, lucrurile stau destul de diferit pe acolo... Desi la o prima vedere muntii nu sunt foarte inalti (altitudinea maxima este 3754m - Mt. Cook), distantele sunt considerabile. Accesul pe jos spre refugiul Plateau Hut dureaza 2 zile, drumul fiind aproape in totalitate destul de neplacut, peste morene instabile. Apoi, Noua Zeelanda este o insula, iar clima oceanica inseamna ca perioadele de vreme buna sunt scurte si alterneaza rapid cu perioade de vreme proasta. Din acest motiv aproape toti alpinistii aleg sa zboare la refugii cu elicopterul. Nu-i ieftin, dar nici groaznic de scump. Costul total este fix si se imparte la numarul de pasageri, deci poti sa ai noroc sa te cuplezi la zbor cu alta echipa. Avantajul mersului cu elicopterul este ca poti sa-ti aduci mancare multa (inclusiv fructe si legume proaspete) si sa profiti la maxim de putinele zile de vreme buna.

Evident, din motive de vreme si de conditii meteo locale foarte schimbatoare, zburatul cu elicopterul la refugii este foarte spontan. Nu se face rezervare dinainte, eventual doar se vorbeste de principiu la telefon. Pur si simplu apari la aeroport si zbori cat de repede se poate. Asta este fundamental diferit de cum merg lucrurile in general in Noua Zeelanda: pentru absolut orice altceva (transport cu autocar, cazare la hostel, inchiriat masina, etc) este esential sa ai rezervari facute cu mult timp inainte.    

Prima imagine cu muntii inzapeziti de pe acolo (in drum spre Mt. Cook Village). Mt. Cook este cel inalt, din centru.


Din Christchurch luam intai un autocar, apoi un microbuz pentru a ajunge in Mt. Cook Airport. Nu avem niciun pic de flexibilitate depinzand de transportul in comun. La aeroport aflam ca urmatorul zbor programat spre refugiu intarzie un pic, asa ca se pare ca avem sanse sa il prindem si noi - ceea ce ne dorim, pentru a putea imparti costurile cu altii (altfel ar trebui sa zburam singuri mai tarziu si sa platim noi singuri tot drumul). Dar... asta inseamna sa desfacem TOT bagajul, sa ne facem de la zero rucsacii pentru munte, sa ne schimbam si sa completam formularele pentru intrarea in parcul national in maxim 45 de minute. Poate pentru prima oara (?) reusim si noi sa fim rapizi si eficienti, si ne incadram in timp.  

Incarcarea bagajelor in elicopter...


Si primul nostru zbor cu elicopterul... pentru eficienta / portanta (?) se zboara aprope de versanti, asa ca vedem de aproape ghetarii suspendati, specatculosi si inaccesibili.


Elicopterul ne lasa efectiv la 30m de refugiu. In poza de mai jos, in spatele elicopterului se vede Mt. Dixon, piramida pe care vom incerca sa urcam ziua urmatoare: creasta sudica (muchia din stanga) va fi traseul de urcare, iar coborarea ar trebui sa fie pe creasta estica (muchia din dreapta).

Creasta Sudica a vf. Dixon este un traseu tehnic, doar un pic mai usor decat ruta normala (Lynda Glacier) pe Mt. Cook. Principala diferenta insa este altitudinea: Dixon are ~3000m pe cand Mt. Cook are ~3800m. Deci daca esti complet neaclimatizat (cum era cazul nostru), nu ai cum sa fi suficient de rapid pentru a urca pe Mt. Cook in siguranta. Deci intai mergem pe Dixon, apoi speram sa mai apucam vreme buna zilele urmatoare si pentru Mt. Cook. 


In jurul refugiului vedem in sfarsit si cateva pasari kea, acei papagali de munte superbi care se gasesc doar in Alpii Sudici. Sunt niste pasari mari, foarte inteligente, care nu se tem sa se apropie de oameni. Dar cel mai important de stiut este ca sunt incredibil de curioase si isi folosesc ciocul imens pentru a explora orice... deci daca faci greseala sa-ti lasi echipamentul afara nesupravegheat (corzi, izopren, bocanci, etc.) cu aceste zburatoare prin apropiere, mai mult ca sigur ca il vei gasi franjuri.

Iata o pasarea kea (pozata cu alta ocazie)...


Noi am avut un mic incident cu o kea: am uitat usa refugiului deschisa, si o astfel de pasare a intrat (mergand) pana in bucatarie unde a inceput sa zboare, daramand tot in jur si dandu-se cu capul de geamuri. Am reactionat instinctiv: m-am dus drept spre ea si si am prins-o cu o mana de picioare si coada, iar cu cealalta mana am incercat sa-i desprind ciocul cu care se tinea de pervaz... ceea ce se pare ca nu prea i-a convenit. Cu o miscare rapida, pasarea mi-a aplicat o ciupitura urata, apoi s-a apucat din nou, foarte repede, cu ciocul de pervaz. Dar mi-am adus repede aminte de o emisiune la televizor despre cum se imobilizeaza lebedele :), asa ca am apucat-o de gat si a dat singura drumul la pervaz. Apoi a stat foarte cuminte pana am transportat-o afara unde am eliberat-o. Baza a fost luat total prin surprindere de situatie, asa ca nu a apucat sa pozeze evenimentul :). Ulterior, cei din Noua Zeelanda carora le-am povestit intamplarea erau destul de contrariati: cum adica sa pui mana pe o... kea ???


Cum inca nu suntem nici odihniti dupa drum, nici complet obisnuiti cu noul fus orar.... schimbam cateva vorbe cu altii de prin refugiu (aflam ca vor mai fi inca doua echipe care vor incerca acelasi traseu ca si noi), facem cateva poze, apoi ne retragem repede in camera si adormim imediat in jur de ora 5pm.  


Ziua 2 (23 decembrie): vf. Dixon pe ruta South Ridge

Ne trezim la ora 1am pentru un "start alpin". Vedem si avantajele diferentei de fus orar: desi e toiul noptii, noi suntem odihniti si gata sa incepem o noua zi. Pe la 3am plecam din refugiu pe urmele echipelor din fata noastra care au in jur de doua ore avans.

Drumul merge intai pe un platou fara dificultati de niciun fel (a se citi - "fara crevase notabile"). Apoi urmeaza o zona interesanta - un labirint de crevase - care nu se stie sigur daca poate fi trecut in momentul de fata (e destul de tarziu in sezon, in anii precedenti deja nu se mai parcurgeau traseele din zona in luna decembrie; dar asta a fost un an bun, cu multa zapada). Dupa care urmeaza un alt mic platou, depasirea bergshrund-ului, o panta de zapada si in sfarsit te gasesti pe creasta sudica de unde incepe traseul propriu-zis. :)

Avand alte echipe in fata noastra, ne gandeam ca probabil vom avea doar de mers pe urmele lor prin labirintul de crevase. Dar de la un moment dat am inceput sa ne apropiem evident de luminile frontalelor lor... pana cand chiar ne-am intalnit in mijlocul labirintului. Ei explorasera cateva variante, dara fara succes, iar acum decisesera sa renunte la traseu.

Deci noi am ramas singuri printre crevase, cu o singura directie neexplorata. Amenajam deci o regrupare la piolet si cuie de gheata, si Baza pleaca entuziasmat in sus - traverseaza peste o crevasa astupata, se suie pe o placa de gheata destul de ok, apoi catara un mic peretel (5-6m) de zapada ingheata, mai merge un pic si regrupeaza. Vin si eu. Se vede ca deja suntem deasupra labirintului - nu ne asteptam sa trecem asa repede. De aici nu mai este nicio mare problema pentru a ajunge la traseu. Sunt numai 25 de metri distanta de unde au facut cale intoarsa celelalte echipe...

Crevasele arata spectaculos la lumina frontalei...


Pe acolo am venit. In realitate era mult mai haos decat se vede in poza :)


Crevase maricele, nu? Ni s-a zis ca in zona Plateau sunt cele mai mari crevase din Noua Zeelanda. Comparandu-le cu cele din Alpi, pe noi nu ne-au impresionat in mod deosebit astea... dar aveam sa ajungem in cateva zile in alta zona in care chiar am gasit crevase mari! ;)


Incepe sa se lumineze si vedem si noi mai clar labirintul prin care am trecut. Refugiul este undeva in stanga pozei, la capatul platoului de zapada, iar muntele care se vede este chiar Mt. Cook.


:)


Rasaritul ne prinde exact cand am ajuns pe creasta propriu-zisa, unde facem o prima pauza mai lunga sa mancam. 


Acolo am servit micul-dejun azi...


De bine ce am ajuns pe creasta, trebuie sa o parasim. O mare treapta stancoasa se ocoleste pe un culoare, pe fata vestica.


Catarare mixta, nu banala, dar totusi acceptabil ca sa putem merge concomitent. Conform obiceiului, Baza regrupeaza doar cand se termina asigurarile sau daca considera ca este vreun pasaj prea greu pentru a merge concomitent. La un moment dat dau de o portiune de stanca ce pare mai dificila si e destul de frustant ca nu reusim sa comunicam sa ma prind daca a regrupat sau nu... dar mai sunt si situatii din astea. Comunicarea este imposibila, asa ca trebuie sa continui, sa am incredere in decizia lui (de a fi regrupat sau nu) si, in lipsa de alte informatii, trebuie sa consider ca nu a regrupat. Pana la urma s-a dovedit ca: 1. portiunea respectiva nu era atat de grea (putea fi catarata ok in siguranta chiar mergand concomitent); 2. la momentul respectiv Baza inca nu regrupase. :)


Ultima parte a culoarului este o panta mai abrupta de zapada inghetata, pe care coltarii si pioletii prind excelent.


Si suntem iarasi sus pe creasta. Pe care vom si continua de aici inainte...


Urmeaza o portiune lunga de creasta de zapada inghetata: intra doar putin coltii coltarilor, dar totusi e zapada, nu gheata. Crestele inclinate de zapada sunt ceva destul de caracteristic pentru Noua Zeelanda.


Dar expunerea e mare, iar peisajul iti ia ochii.


Pe fiecare parte a crestei e cate un versant abrupt si foarte neted, de multe sute de metri, pe care este imposibil sa te opresti daca ai inceput sa aluneci. Deci, desi nu-i greu, nu e loc pentru vreun pas gresit.


Spre sfarsitul crestei regrupam (pana acolo am mers concomitent). Urmeaza o portiune scurta ce pare mai dificila: mai abrupta, cu ceva gheata proasta si apoi o zona de mixt.


Trecem cu bine peste acea portiune, apoi iar continuam concomitent printre stanci si pe pante de zapada...


Vedem in toata splendoarea lui ghetarul Tasman, cel mai lung din Noua Zeelanda (27 km).


Vedem si Vf. Tasman (cel din stanga in poza de mai jos) si Vf. Lendenfeld (cel mic, din dreapta).

Vf. Tasman este al doilea ca altitudine din Noua Zeelanda, dar este mai dificil decat Mt. Cook. Insa, spre deosebire de Mt. Cook, pe care chiar si ruta normala este presarate cu multe pericole obiective gen caderi de seracuri sau de pietre, ruta normala pe Vf. Tasman nu are astfel de pericole. De aceea ne cam facea cu ochiul acest varf...


Continuam in sus pe pante de zapada inghetata, fara dificultati notabile, si ajungem pe varf.... unde primul gand pe care-l avem, uitandu-ne in jur, este "bun, frumos pana aici, dar noi pe unde ne dam jos???"


Initial nu ne prindem ca ala era varful, asa ca mergem si pe urmatorul varfulet, vreo 30m mai incolo...  :)

La ora 11:30am eram sus. Nu ne-am miscat foarte repede, dar timpul este rezonabil. Am petrecut ultimele multe zile aproape de nivelul marii asa ca, desi nu suntem prea sus (abia am trecut un pic de 3000m), resimtim un pic altitudinea. Eu oricum nu puteam merge mai repede pentru ca incepeam sa simt dureri de tample daca grabeam ritmul...


Petrecem vreo ora pe varf mancand si topind zapada si...cel mai important... dezbatand problema retragerii. Planul initial era sa coboram pe creasta estica, ruta obisnuita de coborare (cel mai usor traseu care urca pe varf, desi si acesta este destul de tehnic). O singura mica problema: este foarte cald si, pe pantele finale spre varf, am vazut diferenta intre conditia zapezii pe partea sudica si pe partea estica a muntelui. Daca pe partea sudica se mergea bine pe zapada inghetata, pe partea estica pleca zapada de sub picior imediat ce calcai pe ea.

Deci problema se pune in felul urmator, cu plusuri si minusuri:

Creasta Estica:
"-" conditii foarte proaste de zapada, aproape imposibil de coborat in siguranta chiar si cu ancore de zapada (de care noi oricum nu aveam)
"+" cea mai usoara varianta de coborare (cel putin teoretic)
"-" traseu totusi tehnic, dar pe care nu il cunoastem
"-" la final trebuie teoretic coborat un versant pe care l-am vazut toata ziua si care nu arata deloc banal, alternativa fiind de a continua mult si bine pe creasta si stim ca altii au fost nevoiti sa faca bivuac cand au incercat aceasta varianta
"-" pentru a putea spera la conditii decente, ar trebui sa stam degeaba pe varf vreo ~12 ore (sa vina noaptea si sa inghete zapada)

Creasta Sudica:
"+" conditii bune de zapada, se poate cobora in siguranta
"-" traseu tehnic, deloc banal, expunere mare, noi vom fi mai obositi la coborare decat la urcare
"+" cunoastem linia traseului, stim exact ce ne-ar astepta
"+" va dura mult (mai mult ca urcareaa) dar stim sigur ca seara/noaptea urmatoare ajungem la refugiu 

Deci... la vale pe unde am urcat!

Oricat de mult am vrea noi sa avem parte doar de partea distractiva (urcarea unui traseu), acesta vine la pachet si cu problema coborarii / retragerii. Cand te vezi sus pe vf. Dixon realizezi ca de fapt traseul adevarat abia acum incepe. :)


Mare parte din coborare am mers la fel ca la urcare: concomitent, Baza in fata, eu in urma...


Pe portiunea pe care ne-am asigurat la urcare, facem rapel la coborare...


Apoi continuam descataratul...


Peisajele iti iau ochii acolo... :)


La urcare parca era aproape orizontal, dar acum se pare ca a mai crescut panta, nu? :)


Greu de zis daca urcam sau coboram. Poza asta e de la coborare. ;)


Of, daca nu ai vedea ce e in stanga si in dreapta, ai alerga la vale pe aici.... dar asa nu iti permiti nici cea mai mica greseala. Descataram amandoi constiincios cu spatele. Incet dar sigur!
 

Un moment de respiro - mai gasim si locuri in care sa stam relaxati in picioare, nu doar cu frontalii infipti in zapada.


Acelasi Mt. Tasman. O creasta superba se contureaza pe versantul dinspre noi: Syme Ridge. Un traseu clasic acum cateva zeci de ani, dar care nu prea se mai practica din cauza pericolului de a ajunge la creasta propriu-zisa: o traversare de aproape o mila pe sub seracuri care stau sa cada si culoare pe care vezi aproape mereu cazand pietre.


Acolo jos am vrea noi sa fim....dar mai e drum lung :). Inca cateva ore de atentie si rabdare si vom fi acolo.


Ne apropiem de finalul crestei... va urma in scurt timp coborarea culoarului de mixt de la urcare.


Acel culoar consideram ca e prea dificil pentru descatarare, deci trebuie sa facem doua rapeluri. Cred ca petrecem aproape o ora ca sa amenajam primul rapel... sunt numai placi care misca, nicio fisura in care sa poti bate un piton de rapel sau in care sa sacrifici o nuca, niciun colt de stanca peste care sa poti pune in siguranta o cordelina.

Pana la urma reusim sa amenajam un punct de rapel satisfacator. Si facem rapelul. Si se blocheaza corzile! Mi-e ciuda pentru ca, fiind ultima la rapel, am avut grija sa aranjez nodul si sa mut un bolovan in care s-ar fi putut bloca. Dar se pare ca nu am avut suficienta grija....asta e. Macar nodul s-a blocat de la bun inceput, asa ca urc inapoi pe ambele corzi. Rearanjez situatia, rapelez, si de data asta vin corzile.

Inca un rapel, descataram ultima panta de zapada, trecem peste bergshrund si folosim ultimele raze de lumina sa ne orientam in labirintul de crevase...  


Apoi este vorba doar de o plimbare inapoi spre refugiu. Aici chiar nu are rost sa ne grabim.... ne oprim chiar sa mancam si sa mai topim niste zapada la numai jumatate de ora de refugiu.


Ziua 3 (24 decembrie): odihna in cabana Plateau Hut

Ajungem inapoi la refugiu pe la miezul noptii, dupa mai bine de 20 de ore pe traseu. Ne simtim bine,  mai ales ca eu am fost cu bocancii la prima purtare. Mi-am cumparat in ultimul moment inainte de vacanta si bocancii (Scarpa Phantom Ultra) si coltarii (Petzl Lynx). Bocancii au fost comandati fara sa fi pus vreodata in picioare acest model sau vreunul similar. Marimea am ales-o dupa ce m-am sfatuit cu doua persoane care au si bocanci cum aveam eu (La Sportivan Trango S Evo), si bocanci Scarpa Phantom Guide. A fost un mic risc sa merg pe asa un traseu cu echipament complet nou, nepurtat vreodata, dar ma bucur de alegere! Si bocancii, si coltarii s-au comportat impecabil si mi-au dat o siguranta pe care nu as fi avut-o cu echipamentul meu vechi.

Oamenii deja se trezisera pentru tura de ziua urmatoare. Au aparut multe figuri noi fata de ziua precedenta. Mancam cu totii in sala de mese, apoi noi ne retragem la somn, iar restul pleaca pe traseu.

Ziua urmatoare o petrecem in cabana impreuna cu un cuplu de englezi emigrati in Noua Zeelanda care urcasera pe Mt. Cook. Obtinem de la ei multe detalii si chiar si o schita a traseului. Principalele activitati din timpul zilei ale celor ramasi in refugiu sunt mancatul si dormitul. :) Altfel, ne tot uitam dupa echipele plecate pe diverse trasee si asteptam ora 7 pm cand, in fiecare zi, se comunica prognoza pe urmatoarele zile prin statia radio (din dotarea refugiului) si se tine evidenta celor care sunt prezenti in refugiu.


Impresii
  • Traseul: A fost foarte frumos si a meritat efortul. Peisajul si zona de creasta aeriana de zapada inghetata (atat la urcare cat si la coborare) il fac un traseu deosebit pentru noi. Notabil este ca retragerea este cel putin la fel de solicitanta ca urcarea.     
  • Surprize: La scurt timp aveam sa aflam ca pe acest traseu am fost de fapt in echipa de trei.... :)    


Va urma...

ATENȚIE !!!

Unele activități prezentate aici implică risc serios de accidentare gravă sau chiar fatală.

Este important de reținut că:
  • Abordarea anumitor trasee prezentate aici poate fi foarte diferită de cea obișnuită, un motiv foarte serios de a trata cu rezervă informațiile prezentate.
  • Condițiile în care un traseu se găsește (împreună cu riscurile asociate!) pot fi foarte diferite față de cum au fost ele găsite la un moment dat.

În consecință:
  • NU ne putem asuma nicio răspundere în caz că informațiile prezentate aici sunt greșite, inexacte sau depășite.
  • NU ne asumăm nicio răspundere pentru consecințele ce pot decurge din folosirea, în orice fel, a oricăror materiale prezentate aici.
  • Folosirea oricăror informații sau idei prezentate aici se face integral pe propria răspundere.